Ca urmare, PSD solicită cetăţenilor României să se alăture acestei petiţii publice, prin care se urmăreşte:

1. Aflarea adevărului despre ce se va întâmpla cu aurul românesc. Cerem desecretizarea de urgenţă a contractului integral al RMGC cu statul şi a tuturor actelor referitoare la exploatarea de la Roşia Montană, inclusiv a contractului de concesiune.
2. Evaluare transparentă şi independentă a beneficiilor şi costurilor implicate pentru statul român, numărul real de locuri de muncă create, rolul şi poziţia părţii române.
3. Constituirea unei comisii parlamentare de anchetă cu privire la contractul încheiat pentru exploatarea aurului de la Roşia Montană, pentru a analiza conţinutul şi istoria acestuia, structura acţionarilor, câştigurile reale pentru statul român, modul în care s-au tranzacţionat la bursă acţiunile RMGC, măsura în care persoane care au influenţat deciziile oficiale au luat parte la aceste speculaţii bursiere.
4. Aflarea adevărului despre destinaţia fondurilor de promovare ale RMGC şi a sponsorizărilor acordate oamenilor politici şi formatorilor de opinie.
5. Consultarea populaţiei prin referendum cu privire la aurul românesc şi modul în care acesta trebuie exploatat. Resursele acestei ţări sunt ale românilor şi ei au dreptul să hotărască modul de exploatare.
6. Respectarea rezoluţiei Parlamentului European cu privire la interzicerea exploatărilor cu cianuri pe teritoriul Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât România are deja experienţa catastrofei ecologice produsă de cianuri, de la Baia Mare în 2000.

Notă: Pentru toţi cei interesaţi să semneze această petiţie, vă anunţ că veţi avea ocazia să vă spuneţi opinia tema Roşia Montană, în perioada următoare, la corturile TSD ce urmează să fie instalate în toate marile oraşe ale României.

În explicaţia posibilă că în ultimii ani procesele electorale au devenit un fapt aproape cotidian, între alegeri, precum, iată, în momentul de faţă, agenda guvernamentală şi legislativă ajunge supraîncărcată pentru a “compensa” într-un fel inactivitatea din perioadele electorale. În prezent bunăoară, discuţiile acoperă simultan trei teme legislative majore: proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice, proiectul de lege a educaţiei naţionale şi respectiv proiectul normativ de revizuire a Constituţiei. Agravând această juxtapunere până la confuzie a celor trei teme pe agendă, fapt care le văduveşte de atenţia şi rigoarea cuvenite individual, contextul este cel al unei crize încă în desfăşurare, în care, zilnic, diverse voci, avizate sau nu, vehiculează nonşalant cifre de ordinul sutelor de mii, dacă nu milioanelor, în privinţa proximelor disponibilizări în sectorul bugetar.

Încercând să evit o altă capcană a acestui context, aceea a incapacităţii de a distinge între ceea ce este urgent (cazul legii pensiilor) şi respectiv ceea ce este important (cazul, prin contrast, al revizuirii Constituţiei), optez în această declaraţie pentru actualitate în detrimentul importanţei şi propun câteva consideraţii pe marginea discuţiilor privind măsurile necesare în sectorul bugetar, de la disponibilizări în vederea reducerii deficitului şi până la proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice.

Poate cel mai grav, dezbaterile par viciate de o lipsă de fundamentare şi rigoare în abordare. Spre exemplu, tributar poate şi conştientizării riscurilor imagologice, guvernul ezită în mod vizibil să comunice oficial, autoritativ şi definitiv următoarele: care este numărul exact de de angajaţi bugetari ai României la momentul de faţă; câţi dintre aceştia urmează să fie disponibilizaţi, până la ce termen, conform cărei calendarizări, corespunzător atingerii cărui obiectiv financiar şi în baza cărei planificări; respectiv, câţi bugetari au fost disponibilizaţi şi câţi angajaţi în mandatul actualei guvernări, inclusiv cel al coaliţiei PD-L – PSD.

În acelaşi registru al absenţei datelor şi argumentelor exacte şi experte, nu pot să ignor faptul că până deunăzi, oficialii guvernamentali avansate anumite cifre privind pensiile militare, iar acestea au fost invalidate de observaţiile altor membri ai guvernului şi ale asociaţiilor reprezentative ale pensionarilor vizaţi. Altfel spus, nu cunoaştem cu certitudine nici numărul total de militari pensionari aflaţi potenţial sub incidenţa proiectului de lege şi nici câţi dintre aceştia ar beneficia concret de o pensie mai mică dacă proiectul ar fi adoptat în forma sa actuală.

Or, această confuzie şi ambiguitate converg spre posibila culpă, sau cel puţin percepţie, de iresponsabilitate faţă de toţi cei pentru care aruncarea în şomaj nu este o simplă statistică pe o foaie, ci o dramă personală şi familială, un destin uman şi profesional frânt în mod nemeritat.

Mai mult, abordarea problematicii sectorului bugetar pare uniformizantă şi rigidă, când ea ar trebui particularizată şi adecvată fiecărei ramuri, întrucât diferenţele dintre acestea sunt semnificative. Spre exemplu, sistemele sanitar şi educaţional suferă în mod real şi cronic de deficit de personal, ceea ce impune soluţii specifice. Şi tot rigidă, şi nu mai puţin greşită, riscă să pară directiva aparentă de a „strânge cureaua” cu orice preţ, doar pentru a mai „bifa” o disponibilizare, câzându-se astfel în capcana falsei dileme cantitativ versus calitativ.

În acelaşi sens, nu trebuie nici să fim, iarăşi, originali cu orice preţ. Există în arena internaţională suficiente exemple de „bune practici” pe care le putem adapta fără a le altera esenţa, de la Norvegia (cu al său „fond de petrol”) la Polonia (cu o populaţie dublă faţă de România, dar numai 1,8 milioane bugetari faţă de 1,4 estimaţi în ţara noastră) sau de la China (cu modelul său specific de echilibrare între stat şi iniţiativa privată) la Germania (cu implementarea de măsuri anti-criză cu costuri şi consecutiv proteste sociale minime).

Iar în loc de „heirupism” şi „pompierism”, soluţionarea reală a problemelor reclamă, fireşte, timp, pricepere şi atenţie. Din aceste motive, proiectul de lege nu poate şi nu trebuie adoptat în regim de urgenţă, chiar în pofida solicitării iniţiale a primului ministru. Fac deci şi aici un apel, guvernului şi nouă, parlamentarilor, deopotrivă, la mai multă responsabilitate şi profesionalism şi la mai puţină demagogie şi populism, spre a conştientiza că toate aceste proiecte legislative afectează cât se poate de real şi de direct viaţa a milioane de persoane care nu sunt simpli furnizori periodici de voturi, ci OAMENI, cu tot ceea ce înseamnă asta.

Reiterez apelul lansat colegilor mei deputaţi de a nu se lăsa persuadaţi de aparenta grabă a primului ministru de a vedea legea în vigoare încă din toamnă şi de a aborda proiectul suficient de cuprinzător şi riguros, în concordanţă cu anvergura şi profunzimea implicaţiilor sale. Întins pe nu mai puţin de 102 pagini în versiunea sa iniţială şi afectând în mod direct milioane de copii şi profesori, proiectul normativ este asimilabil unui cod sau unei legi de complexitate deosebită şi reclamă în consecinţă o dezbatere mult mai amplă decât cea de 30 de zile fixată de guvern şi completată necesarmente de un studiu de impact corespunzător, care să estimeze cât mai exact şi extins efectele directe ale eventualei adoptări a proiectului. Tot contextual, insuficienta dezbatere publică s-a suprapus în mod nefericit discuţiilor privind salarizarea în sistem, ceea ce a provocat confuzie şi a redus semnificativ atenţia pe care proiectul de lege o necesită.

Iar dincolo de observaţiile contextuale, textul în sine suscită în mod justificat nenumărate critici vizând chiar fondul reglementărilor, dintre care mă mărginesc aici să le reiau sintetic doar pe cele mai sonore sau frecvente, critici care cu siguranţă vor fi transpuse la nivel parlamentar în amendamente la articole.

Ca una din modificările majore preconizate, trecerea clasei a IX-a la ciclul gimnazial rămâne o idee extrem de controversată. Fundamentată de către iniţiator ca deservind obiectivul reducerii ratei de abandon şcolar după absolvirea gimnaziului, ea rămâne insuficient motivată şi neînsoţită de estimări şi simulări ale efectelor pe care le-ar repercuta, cum ar fi spre exemplu impactul asupra normei profesorilor de liceu sau problemele previzibile de spaţiu şi de logistică în gimnaziile din mediul rural.

Similar, justificând introducerea unor evaluări din 2 în 2 ani, premisa că scăderea performanţei educaţionale medii la nivel naţional ar fi cauzată de un număr insuficient de examinări este netemeinică şi foarte probabil eronată. La rândul ei neraportată la un studiu autentic de impact şi deci posibil inoportună, dacă nu complet inutilă, ea atrage riscul evident şi major al supraîncărcării elevului, aceasta deşi filosofia întregii reforme vizează tocmai efectul contrar.

Nu mai puţin important, ci dimpotrivă, deja celebrul articol 223, care elimină practic titularizarea în sistemul educaţional, contravine principiului dreptului câştigat şi ignoră eforturile de ani de zile depuse de cadrele didactice tocmai în scopul obţinerii titularizării, la fel cum transferul competenţei către consiliul de administraţie al şcolii amplifică subiectivismul local inerent unor numiri în detrimentul obiectivităţii presupuse de un examen de obţinere a titularităţii şi face astfel loc subordonării directe a profesorilor faţă de aleşii politici locali.

Deşi iniţiatorul clamează tocmai nevoia creşterii performanţei sistemului educaţional, instituirea finanţării pe cap de elev, coroborată cu stabilirea valorilor minime şi maxime de elevi necesare fiinţării unei grupe de studiu trădează o nefericită abordare cantitativistă şi restricţii şi condiţionări subsecvente de natură să afecteze direct calitatea procesului educaţional, spre exemplu prin abdicarea de la calitate pentru a satisface “cantitatea de elevi” necesară.

Cât priveşte reglementările vizând nivelul universitar de studii, spre deosebire de dispoziţiile legii în vigoare, proiectul guvernamental de lege îi adaugă prerogativei ministrului Educaţiei de a valida numirea unui rector şi posibilitatea revocării acestuia. În această privinţă, iniţiatorul îşi justifică propunerea printr-o nevoia demantelării unor „clanuri” universitare, însă numeroşii opozanţii avertizează pe bună dreptate asupra riscului politizării rectoratelor, ceea ce ar însemna faptic simpla înlocuire a primatului unor interese locale cu controlul politic central.

În sfârşit, dezbaterea publică asupra învăţământului, recurentă la fiecare schimbare de ministru, eludează în continuare una din problemele-cheie ale întregului sistem – meditaţiile particulare, care în mult prea multe cazuri s-au transformat de mult timp dintr-un sistem complementar, de optimizare a performanţei individuale a elevului. Or, chiar şi ignorând dimensiunile colosale ale evaziunii fiscale presupuse de acest întreg învăţământ paralel, este aberant ca într-un stat de drept care clamează principiul fundamental al egalităţii de şanse, un copil şi suficient de deştept, şi conştiincios, să aibă totuşi nevoie de meditaţii. Se întâmplă în România, o ştim cu toţii, şi totuşi subiectul este escamotat sistematic în aproape toate discuţiile privind reforma educaţiei. Iar “cheia” problemei constă nu în înăsprirea măsurilor punitive, şi nici în aruncarea în şomaj a mii de profesori, ci pur şi simplu în salarizarea lor decentă, pentru a elimina nevoia acordării de meditaţii ca soluţie pentru asigurarea supravieţuirii.

În concluzie, insist asupra nevoii imperioase a unei dezbateri parlamentare exhaustive şi în profunzime a proiectului, şi nu una “pe genunchi”, aşa cum pare să insiste în mod periculos primul ministru.

În primul rând, importanţa subiectului nu ar trebui exagerată artificial, chiar şi dacă tema e legată de Băsescu:). Declaraţia preşedintelui reprezintă finalmente o apreciere personală, poate corectă, poate eronată, privind mecanica sistemului partidic din România în scenariul ridicării pragului electoral la o anumită cotă. Nu e vorba aşadar de vreun proiect de lege (preşedinţia oricum nu dispune de prerogativa iniţiativei legislative), ci de o simplă exprimare a unei preferinţe personale pentru un anumit tip de sistem partidic. În mod posibil, nici măcar probabil, ea ar putea fi inclusă proiectului de reformare a statului.

În al doilea rând, tehnic vorbind, discuţia comportă practic două ipoteze:

1. Guvernările coaliţionale sunt mai instabile decât cele monocolore, pentru că dificultatea armonizărilor intereselor creşte direct proporţional cu numărul de interese şi viziuni partidice din cadrul guvernării.
2. Ridicarea pragului electoral ar conduce spre un sistem cel puţin bipolar, dacă nu bipartidic pur, ceea ce, în termenii alternanţei la putere ar facilita o mai mare coerenţă şi identitate doctrinară şi, consecutiv, o mai mare stabilitate guvernamentală şi politică.

Empiric, studiile de ştiinţe politice par să confirme existenţa unui grad de conflictualitate şi de instabilitate guvernamentală mai mare în sistemele multipartidice, fragmentate, fundamentate pe sisteme electorale de reprezentare proporţională, în timp ce pragurile electorale  înalte favorizează consolidarea a doi poli majori de putere, în diverse versiuni: sistem bipartic cvasi-pur (ex. SUA); sistem bipolar – cu două partide dominante şi mai multe mici cu rol de „balama”, asigurând alternanţa la guvernare; sistem „2 partide şi jumătate” (cazul UK, cu liberalii „prinşi” între conservatori şi laburişti).

În cazul particular al României, ultimii 15 ani par să confirme teoria, aceasta în condiţiile în care oricum politicienii români par animaţi de o cultură politică mai degrabă confruntaţional-distructivă decât de una cooperant-constructivă: asistăm parcă la o permanentă gâlceavă mediatizată care nu face altceva decât să îndepărteze populaţia de politică şi la critici în permanenţă distructive şi opoziţie doar de dragul opoziţiei. Practic, toate coaliţiile guvernamentale de după 1996 au eşuat de jure sau de facto, măcinate de disputele adesea sterile şi de regulă politicianiste dintre partenerii guvernării: CDR, PD-PNL, PDL-PSD. Prin contrast, guvernările monocolore (PDSR în 2000-2004 şi PNL în 2007-2008 au fost clar stabile şi, poate deloc întâmplător, perioade de creştere economică susţinută.

În concluzie preliminară: nu cred că aş putea fi suspectată de simpatii prezidenţiale. Cine ar mai avea eventual dubii, poate consulta poziţiile mele exprimate de-a lungul timpului inclusiv pe acest blog. Dar ipotezele lui Traian Băsescu, chiar dacă neexplicitate ca atare, se confirmă empiric. Miza colaterală însă, care va suscita evident discuţii, este cea a câştigătorilor şi pierzătorilor de pe urma unei asemenea modificări.

Cui bono, deci? La prima vedere, celor două partide mari: PDL şi PSD. La o privire mai atentă însă, PDL se va confrunta pe dreapta cu PNL, iar PSD pe stânga cu UNPR, ceea ce creşte gradul de incertitudine al deznodământului, astfel încât lucrurile nu sunt atât de clare. Iar presupunând de dragul exerciţiului că toată povestea o stratagemă a lui Băsescu menită a avantaja subversiv PDL, mă întreb doar de ce a răbufnit preşedintele într-o emisiune TV de alaltăieri seară la adresa PDL, pe care l-a acuzat nici mai mult nici mai puţin decât de bolşevizare. Doar pentru a-şi susţine aripa favorită din interiorul partidului? Posibil.

Cine ar pierde? În primul rând UDMR, care ar risca dispariţia politică, incapabil să atingă un prag de 10%. Chiar şi cu tot respectul faţă de comunitatea maghiară, poate că totuşi dispariţia unei formaţiuni pur etnice într-o Uniune Europeană a anului 2010 ar reprezenta doar o maturare a democraţiei noastre, iar alegătorii de etnie maghiară s-ar putea orienta, facil, strict ideologic, cei de stânga spre PSD, iar cei de dreapta spre PDL. Finalmente, în întreaga UE, partide etnice care să joace un rol politic demn de reţinut sunt doar formaţiunile politice reprezentate ale etnicilor maghiari din Europa de Est (România, Slovacia şi Vojvodina). În Europa de Vest nu există partide etnice, cu singura excepţia pitorească a minisculului partid al suedezilor din insulele Aland din Finlanda (cumulând 0,5% din populaţia statului).

În al doilea rând ar putea pierde PNL, din al cărui electorat o parte ar migra eventual (din motivaţia psihologică a asocierii cu învingătorul) spre unul din cele două partide mari. Însă predicţiile şi cuantificările sunt extrem de dificile totuşi în lipsa unor măsurători sociologice.

Iar ceea ce consider personal ca principală problemă este nu atât soarta fiecărui partid în parte, căci finalmente modificarea ar trebui să deservească binele public, general, şi nu pe cel particular al partidului X sau Y, cât remanenţa unor întrebări preocupante precum:

• Sunt opţiunile politice ale alegătorilor chiar atât de clar formulate în dihotomia stânga vs. dreapta?
• Ar reprezenta un sistem bipartidic mai bine interesele electoratului faţă de actualul sistem multipartidic (nu discut aici viciile notorii ale actualului sistem uninominal hibrid) şi dacă da, de ce?
• Este oportună reforma sistemului partidic în contextul prezenţei în continuă scădere a românilor la vot (ultimele alegeri prezidenţiale au constituit o simplă excepţie de la regulă, explicabilă prin suprapunerea lor cu referendumul) şi dacă da, cum se adresează propunerea acestei probleme?

Mâine, 14 aprilie, la Antena3, începând cu orele 11:00.