Domnule ministru Daniel Petru Funeriu,

Vă înaintez această scrisoare deschisă într-un moment în care sute de profesori din Buzău, Galaţi, Oradea şi alte oraşe ale ţării sunt în stradă, recurgând la grevă ca ultimă formă de protest faţă de modul în care înţelegeţi să gestionaţi învăţământul în România.

Pesemne că la învestirea dumneavoastră în funcţie, prea mulţi au uitat că tinereţea nu reprezintă o garanţie a competenţei (ba în unele cazuri, dimpotrivă), căci, după doar două luni şi jumătate de mandat în calitate de ministru, ultima dumneavoastră „ispravă” pare să fi depăşit toate limitele imaginabile ale incompetenţei, indolenţei şi insolenţei. Iar dacă, tributar acestei descrieri, veţi fi ridicând uimit din sprâncene la citirea acestor rânduri, îngăduiţi-mi să vă împrospătez memoria: ieri, biroul de presă al ministerului pe care se presupune că îl conduceţi, a remis publicităţii un comunicat, intitulat „Precizări privind plata salariilor cadrelor didactice pentru luna februarie” pe care, pentru a vă scuti de eventuale eforturi suplimentare, îmi îngădui să vi-l reproduc integral [sublinierile în text îmi aparţin, n. C.M.]:

 “Referitor la speculaţiile apărute în mass media pe tema apariţiei unor posibile proteste spontane, cauzate de neplata salariilor cuvenite cadrelor cadrelor din învăţământul preuniversitar pentru luna februarie, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, doamna Melania Vergu, precizează următoarele:

‘La nivel naţional nu există probleme legate de acordarea drepturilor salariale pentru cadrele didactice aferente lunii februarie. Cheltuielile de personal au fost calculate pe baza noilor costuri standard/elev, direcţiile de finanţe publice judeţene/sectoarelor Municipiului Bucureşti repartizând bugetele, proporţional,  pe trimestre.

În unele judeţe, fondurile repartizate pentru primul trimestru nu au fost suficiente pentru plata integrală a salariilor din cauza a două situaţii diferite. Prima se leagă de achitarea unor sporuri care nu sunt cuprinse în legi şi hotărâri de guvern. Cea de-a doua situaţie a apărut pentru că nu s-a respectat OUG 1/2010, privind încadrarea personalului didactic. Astfel, în judeţele Suceava, Buzău şi Galaţi salariile au fost calculate de inspectorat şi plătite conform Legii 221/2008 şi nu în baza OUG 41/2009, cum ar fi trebuit, ceea ce a însemnat că s-au produs creşteri de 33% ale fondului de salarii. Reamintim faptul că, prin decizii succesive, la începutul lunii februarie, Curtea Constituţională a declarat constituţionale prevederile OUG 31 şi 41/2009, privind salarizarea personalului bugetar ceea ce înseamnă că şcolile care au aprobat o salarizare mai mare decât cea prevăzută în aceste ordonanţe de urgenţă au greşit, au încălcat prevederile legale în vigoare. În ceea ce priveşte judeţul Arad, veniturile salariale se calculează în baza unor decizii judecătoreşti şi nu în baza OUG 41/2009. Acolo unde s-au calculat salariile încălcându-se legile în vigoare, s-au depăşit şi bugetele repartizate. Din păcate, vina aparţine celor care nu se raportează la lege, nu vreunei finanţări deficitare.

Până în prezent, din informaţiile primite din partea Ministerului Finanţelor Publice, din 17 judeţe care au solicitat suplimentarea sumelor din trimestrul I prin diminuarea sumelor din trimestrele III şi IV, 15 au primit aprobare în acest sens.’

 

08.03.2010                                                                                          Biroul de presă”[1]

Pentru a rezuma deci preliminar, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (pentru uzanţă, MCTS), clamează că salariile cadrelor didactice trebuie calculate în baza O.U.G. nr. 31 şi respectiv 41/2009, şi nu a Legii nr.221/2008.

Domnule ministru,

după cum nu demult cineva, pledând pentru mai mulţi tinichigii în formarea din sistemul educaţional, opina, textual, că informaţii despre Herodot se pot găsi şi pe Google, vă invit să folosiţi cu încredere acelaşi motor de căutare pentru a descoperi, poate cu suprindere, următoarele două decizii ale Curţii Constituţionale:

 1.) Decizia nr. 106 din 4 februarie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 146 din 5 martie 2010)[2]; această Decizie v-ar putea lămuri, citând din chiar dispozitivul ei, că

“[…] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009, ca acte normative modificatoare ale Ordonantei Guvernului nr. 15/2008, sunt şi ele abrogate.” şi respectiv că,

precum în bancul cu bicicleta de la Radio Erevan, “deciziile succesive” prin care Curtea Constituţională, potrivit consilierului dumneavoastră, ar fi declarat constituţionale aceleaşi două O.U.G. sunt de fapt una singură, care nici măcar nu le declară constituţionale, ci constată că O.G. nr. 15/2008 (pe care cele două O.U.G. ulterioare o modificau), fusese de fapt abrogată prin Legea nr. 330/2009. Altfel spus, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în instanţă nu pe fond, ci pentru simplul motiv că actul normativ la care făceau trimitere cele două ordonanţe de urgenţă nu mai erau în vigoare la momentul deciziei!

2.) Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 464 din 6 iulie 2009)[3], al cărei dispozitiv reţine, inter alia:

“Curtea, prin decizia menţionată, a statuat că adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptate de Parlament încalcă art.1 alin.(4), art.61 alin.(1) şi art.115 alin.(4) din Legea fundamentală. Totodată, o asemenea măsură este contrară dispoziţiilor art.115 alin.(6) din Constituţie, coroborate cu cele ale art.41 şi art.47 alin.(1) din Legea fundamentală. În consecinţă, Curtea a constatat şi încălcarea prevederilor constituţionale ale art.1 alin.(5), potrivit cărora, ‘În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie’”.

Altfel spus, amendarea de către Guvern, a unei legi printr-o ordonanţă de urgenţă în mod evident contrară legii adoptate de Parlament, încalcă Constituţia!

Similar, prin art. 5(6), O.U.G. nr.1/2010, pe care comunicatul de presă o menţionează, face referire la aceeaşi O.U.G nr. 41/2009, al cărei art. 2 stipulează (cu privire la reîncadrarea personalului didactic din învăţământ la data de 1 ianuarie 2010) modificarea articolului 1, indice 1, alineat (1), indice 1 din O.U.G. nr. 15/2008, adică exact actul normativ abrogat prin Legea nr. 330/2009 şi ulterior constatat ca atare de către Curtea Constituţională!

Într-un alt context şi în alte timpuri, scriitorul scoţian Robert Louis Stevenson conchidea cu amărăciune că “politica e probabil singura profesie în care o pregătire prealabilă nu e considerată necesară.” Felicitări, domnule Funeriu, în doar două luni şi jumătate de mandat le-aţi demonstrat miilor de profesori din România nu doar actualitatea aforismului, ci şi faptul că, uneori, grotescul şi absurdul unei situaţii pot întrece chiar şi cel mai rău coşmar!

Ignorând faptul că salariile trebuie acordate conform legii, şi nu directivelor de partid, dumneavoastră pretindeţi că salarizarea cadrelor didactice ar trebui să se facă conform unor acte normative abrogate! Vă situaţi astfel, dumneavoastră şi ministerul pe care îl conduceţi, pe o poziţie netemeinică, nelegală şi neconstituţională. Sfidaţi bunul simţ, logica elementară şi Constituţia României, iar acest fapt, incalificabil şi probabil fără precedent în istoria democraţiei din România, vă descalifică definitiv şi iremediabil.

Inspirându-vă nu de la Andrei Marga, Mircea Miclea sau Ecaterina Andronescu, ci probabil de la predecesorul dvs. interimar la minister, aţi mai identificat, pe lângă pensionari, femei şi copii, o nouă categorie de “români nesimţiţi”: profesorii. Încă o dată, felicitări!

Incompetenţa celor care au redactat comunicatul de presă, indolenţa scandaloasă în raportarea obedientă la lege şi insolenţa cu care sfidaţi Constituţia mă obligă, domnule Funeriu, să vă solicit demisia. Iar într-o ţară normală, condusă de un guvern responsabil, cu un ministru al Educaţiei competent, n-ar mai fi fost nevoie ca eu să vă solicit demisia, căci v-aţi fi depus-o deja dumneavoastră.

09.03.2010,

deputat  Carmen Moldovan

[2] V. http://www.legestart.ro/Decizia-106-2010-referitoare-respingerea-exceptiei-neconstitutionalitate-prevederilor-art-2-art-3-Ordonanta-urgenta-Guvernului-31-2009-unele-masuri-domeniul-salarizari-(MzQ4MzU5).htm

[3] V. http://www.ccr.ro/decisions/pdf/ro/2009/D0842_09.pdf

Astăzi se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Femeii. Folosesc prilejul nu doar pentru a felicita toate femeile din România, ci şi pentru a trece în revistă câteva date oficiale privind reprezentarea femeilor în parlamente la nivel global. Aceste date, furnizate de Uniunea Inter-Parlamentară (IPU) şi valabile pentru 31 decembrie 2009, ilustrează, dacă mai era necesar, o situaţie-problemă căreia autorităţile statului i se adresează insuficient, neglijent, şi cel mai adesea pur demagogic.
Conform IPU, la nivel global, valoarea medie a ponderii femeilor în parlamentele naţionale cifrează 18,8%. Altfel spus, în lume, în fiecare eşantion de 100 parlamentari, aproape 19 sunt femei. Defalcat pe macroregiuni, ponderea femeilor în legislativele naţionale ia următoarele valori:
- statele scandinave: 42%, maximum la nivel global;
- cele două Americi: 22%;
- zona OSCE: 21,4%;
- Africa sub-sahariană: 18,7%;
- Asia: 18,5%;
- zona Asia-Pacific: 15,3%;
- în sfârşit, în statele arabe doar 9,5% dintre parlamentari sunt femei.
În acest cadru de referinţă, ponderea femeilor în totalul populaţiei României este, conform statisticilor oficiale, de 51,3%. Într-o disproporţie uriaşă, procentul de femei în Parlamentul României este de… 9,7% – minimă la nivel european şi practic la egalitate cu lumea arabă, ba chiar mai puţin decât în Maroc, Tunisia, Emiratele Arabe Unite, Siria sau Irak! În ansamblul celor două Camere, din totalul de 471 parlamentari români, doar… 46 sunt femei. Pe grupuri parlamentare, femeile sunt cel mai bine reprezentate, procentual, în grupurile PSD-PC – 12% (cu 17 femei din 141 parlamentari), în timp ce la polul opus se situează grupurile independenţilor, cu nicio femeie între 30 parlamentari. În rest, ponderea cifrează
- 10,3% la PD-L (cu 18 femei din 174 parlamentari),
- 9,1%% la PNL (7 din 77),
- 6,5% la UDMR (2 din 31), iar
- din cei 18 deputaţi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, doar 2 sunt femei.
Într-o perspectivă mai cuprinzătoare, conform statisticilor Parlamentului European, procentul de femei în parlamentele nationale ale statelor membre UE a crescut de peste 2 ori în ultimii 15 ani, de la 16% în 1997 la 31% în legislatura actuală, peste acel prag de 30% considerat necesar pentru exercitarea unei influenţe autentice în politică. Iar în Parlamentul European, procentul de femei atinge în prezent 35%. În România în schimb, procentul femeilor în Parlament a înregistrat o evoluţie inversă, scăzând de la 10,66% în perioada 2000-2004 la 9,76% în legislatura actuală, ceea ce, după standardele teoriei politice, ar putea fi interpretat chiar ca indicator al unui regres democratic.
Fostul prim ministru britanic Margaret Thatcher, unul din politicienii de referinţă ai secolului trecut, afirma în urmă cu peste 20 de ani: „Dacă vrei ca un lucru să fie auzit, vorbeşte cu un bărbat; dacă vrei ca un lucru să fie făcut, vorbeşte cu o femeie”. Când într-un stat membru UE, ponderea femeilor în parlamentul naţional este de peste 5 ori mai mică decât în totalul populaţiei şi respectiv de peste 9 ori mai mică decât cea a bărbaţilor, şi când această subreprezentare gravă afectează toate partidele, poate că ceva nu e în regulă cu chiar mecanismele de selecţie şi promovare în politica românească. Iar mojicia, bădărănia şi mitocănia, omniprezente pe scena noastră politică, ar putea explica nu doar neimplicarea multor femei în politică, ci şi imaginea deplorabilă a politicienilor în ochii românilor.

Nu pot să nu remarc cum unii membri PD-L se tot perindă pe la TV, continuând diversiunea pretinsei revocări a lui Mircea Geoană de la președinția Senatului și clamând senin că demersul lor ar fi susținut chiar și de membri PSD. Le propun colegilor de la putere să încheiem următorul acord: când ei vor înceta să mai spună minciuni despre noi, atunci vom înceta și noi să mai spunem adevărul despre ei.

Uşor explicabilă obstinaţia cu care unii adversari politici încearcă, de câteva săptămâni încoace, să fixeze ca unic subiect pe agenda publică PSD, cât timp efectul este deturnarea atenţiei de la modul iresponsabil, ca să nu zic suicidal, în care guvernul gestionează criza şi problemele curente ale ţării. Ultima stratagemă în acest sens o constituie scandalul artificial creat şi întreţinut în care unii senatori  PD-L şi PD-L’ (pardon, „independenţi”) solicită, cui oare?, revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului.

Mă amuză aparenţa de profesionalism cu care “lăcrimanţii” invocă, într-un întreg altminteri incoerent, argumente care unor neavizaţi le-ar putea eventual părea juridice, întemeiate pe dispoziţii din Regulamentul Senatului. În speţă, se face apel la „defunctul” art. 30, care stipula:

- Art.30 alin.(1) – “Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una dintre următoarele împrejurări:

a) încalcă prevederile Constituţiei;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune.

(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.”.

Îl numesc defunctul întrucât – şi sunt convinsă că reclamanţii cunosc acest lucru, ceea ce nu face altceva decât să agraveze cabotinismul lor – Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 a Curţii Constituţionale a declarat ambele alineate ale articolului neconstituţionale:

 “Dispoziţiile art.30, referitoare la revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, sunt neconstituţionale pentru motive decurgând din corelarea dispoziţiilor art.64 din Constituţie cu articolele consacrate drepturilor politice şi suveranităţii naţionale şi pentru considerente desprinse din interpretarea sistematică a textelor Constituţiei, referitoare la măsura revocării.” (p.2)

 Ba mai mult, sesizând necesitatea eliminării oricărui echivoc, Curtea a reţinut:

 “Rezultă, aşadar, că revocarea membrilor biroului permanent al unei Camere, între care şi preşedintele Camerei respective, înainte de îndeplinirea mandatului nu poate avea loc decât cu titlu de sancţiune, iar procedura nu poate fi declanşată fără acordul grupului parlamentar care i-a propus.” (p.4.),

 ceea ce întăreşte de fapt art. 29 din acelaşi Regulament, în baza căruia

  “(1) Membrii Biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, la cererea grupului parlamentar pe care îl reprezintã, prin votul majoritãtii senatorilor [...]”

Iar dacă ipotetic – şi nu m-ar suprinde – reclamanţii vor fi încercând să-şi fundamenteze demersul hilar prin eventuala modificare a configuraţiei politice a Senatului în urma creşterii grupului de “independenţi”, îmi voi permite să le citez din aceeaşi Decizie a Curţii Constituţionale:

 “Pe de altă parte, noţiunea de configuraţie politică utilizată în art.64 alin.(5) din Constituţie nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la data alegerilor, când, prin exercitarea drepturilor fundamentale prevăzute de art.36 şi 37 din Constituţie, se exprimă voinţa cetăţenilor, se concretizează exercitarea suveranităţii naţionale. Această voinţă a cetăţenilor conturează configuraţia politică a Camerelor, şi nu acorduri ulterioare intervenite în exercitarea mandatelor parlamentarilor aleşi.”

Situaţia nu poate fi mai clară decât atât. Iar cei din PD-L sunt conştienţi de eşecul anunţat al demersului lor. Ţinând însă reflectoarele mass media asupra PSD, se reuşeşte, deocamdată, deturnarea atenţiei de la proiectul de lege a pensiilor, de la alocaţiile de stat pentru copii, de la creşterea progresivă a şomajului şi lipsa oricăror măsuri corective în acest sens, de la creşterea infracţionalităţii violente, de la ultima „ispravă” a repolitizării sectorului funcţionarilor publici, de la bâlbele interminabile într-ale comunicării pe care această tentativă de guvern le comite zilnic şi, nu în ultimul rând, chiar de la tensiunea internă evidentă în ultimele săptămâni în PD-L.

Anticipând dezbaterile parlamentare care vor urma în comisii şi în plenul camerelor, nu doresc să redeschid polemica electoralistă pe marginea celor două teme supuse referendumului de la sfârşitul anului trecut. Nu pot, totuşi, să nu constat cât de puţin argumente concrete au fost aduse până acum, într-un sens sau altul, în discuţiile privind reducerea numărului de parlamentari la „cel mult 300”.  

Iată cum se prezintă, într-o perspectivă comparativă, normele de reprezentare parlamentară naţională din toate cele 27 state membre ale Uniunii Europene:

unde:

^a Cf. CIA World Factbook 2009.

^b 80 fotolii parlamentare, dintre care 56 alocate reprezentanţilor populaţiei greceşti, iar 24, momentan neocupate, rezervate minorităţii turce.

 ^c Număr voturi (fiecărui stat membru al federaţiei i se alocă câte 3-6 voturi în Bundesrat calculate după metoda proporţionalităţii degresive)

Aşadar, la un număr de 137 senatori şi 334 deputaţi (în total 471 parlamentari), norma actuală de reprezentare parlamentară în România cifrează:

• de jure – 1 deputat la 70.000 locuitori, respectiv 1 senator la 160.000 locuitori, iar
• de facto – 1 parlamentar la 47.166,5 locuitori (aceasta calculat la populaţia Românei estimată pentru iulie 2009).

Comparativ, aceste valori plasează România în cadrul UE pe locul 21 din 27 în clasamentul reprezentativităţii statistice a unui parlamentar în raport cu populaţia, sau, formulat invers, România ocupă în prezent locul 7 în UE după norma de reprezentare parlamentară.

În acest context, iniţiativa preşedintelui Băsescu, aprobată prin referendum de o populaţie poate bine intenţionată, dar probabil prea puţin informată, vizează punctual reducerea numărului total de parlamentari români la maxim 300, sau, altfel spus, reducerea numărului total de parlamentari cu 36,3%. În eventualitatea materializării acestei idei prin revizuirea Constituţiei, noua normă agregată de reprezentare parlamentară ar creşte deci cu nu mai puţin de… 57%, urmând să atingă valoarea aproximativă de 1 parlamentar la 74.051 locuitori şi implicit să plaseze România pe antepenultimul loc în clasamentul UE al reprezentativităţii parlamentare naţionale. Practic, singurele state membre cu valori mai mari ale normei decât România ar rămâne

1. Olanda – cu o valoare cvasiegală a normei de reprezentare, respectiv
2. Germania – cu observaţia însă necesară că,  dată fiind structura federală a statului, prerogativele legislativului central sunt semnificativ reduse în favoarea parlamentelor statelor membre ale federaţiei, ceea ce, nefiind cazul României, impune deci prudenţă la orice comparaţie între cele 2 ţări!

Axiomatic, cu cât norma de reprezentare este mai mare, deci cu cât un parlamentar deserveşte mai mulţi cetăţeni, cu atât

• scade reprezentativitatea statistică a parlamentarului pentru populaţia reprezentată şi
• se îngreunează sarcina parlamentarului de a reprezenta optim interesele cetăţenilor din colegiul său. Ca exemplu, dacă în prezent un cetăţean din colegiul electoral… X se poate adresa, pentru soluţionarea unei probleme, atât deputatului, cât şi senatorului care acoperă zona administrativ-teritorială respectivă, în viitor, el se va putea adresa unui singur parlamentar.

În sfârşit, dincolo chiar de natura electorală evidentă şi de neînsoţirea ei de niciun fel de fundamentare sau cercetare prospectivă, iniţiativa se cuvine dezavuată şi prin prisma modului arbitrar în care a fost “stabilită” valoarea de 300; de ce nu 200? De ce nu 400? De ce nu… 148,54(7)…?!

Încerc un răspuns: sunt toate cifre corecte cât timp, de fapt, “părintele” iniţiativei pretinde că îmbunăteşte calitatea, umblând la cantitate…

Nici nu s-a uscat bine cerneala de pe proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice, prin care femeile din România ar urma să lucreze până la 65 de ani, că guvernul Boc a identificat o nouă categorie de români “nesimţiţi”: copiii. Concret, ministrul Muncii, Mihai Şeitan, a anunţat recent iniţierea unui nou proiect legislativ care prevede modificarea actualului sistem de alocaţii de stat pentru copii. Urmare a diferenţierii cuantumului alocaţiei în funcţie de venitul cumulat al părinţilor, familiile cu un venit cumulat al părinţilor peste un anumit prag nu vor mai beneficia de alocaţia de stat, indiferent de numărul copiilor. Camuflată sub pretextul redistribuirii unor fonduri de la bogaţi spre săraci, măsura preconizată de guvern a fost iarăşi “scăpată” spre presă, pentru ca ulterior, confruntat cu o promptă şi masivă reacţie negativă a opiniei publice, primul ministru să se eschiveze, căutând justificări şi explicaţii.
Îmi amintesc involuntar cum în legislatura 2000-2004, Emil Boc, pe atunci “tânără speranţă” a PD, îşi acompania fiecare intervenţie de la microfonul Camerei Deputaţilor cu gestul teatral al scoaterii Constituţiei de la buzunarul sacoului şi al fluturării ei în ochii audienţei. Cu atât mai mult cu cât domnia sa încă mai predă dreptul constituţional la Universitatea Babeş-Bolyai, mă văd nevoită să-i reamintesc art. 49 din Legea Fundamentală, care prevede explicit:

„(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. […]”

Nu voi dezvolta aici discuţii de sorgintea teoriei drepturilor câştigate, pe care guvernul actual o interpretează probabil ca pe o speculaţie anacronică şi caducă. Nici nu voi încerca să explic evidenţa faptului că, în forma “acordă alocaţii pentru copii”, formulată la modul indicativ, timpul prezent, şi încheiată cu punct (acel “point” familiar preşedintelui Băsescu), prevederea postulează practic intangibilitatea dreptului tuturor copiilor din România la alocaţie de stat. Şi nici nu voi invoca faptul că alocaţiile de stat pentru copii nu ţin de protecţia socială aşa cum încearcă în mod implicit, dar nu mai puţin eronat, să suţină guvernanţii. Le voi reaminti celor doi membri PD-L sus-numiţi doar faptul că, în România lui “Să trăiţi bine!”, peste o cincime din populaţie supravieţuieşte sub pragul sărăciei, iar alte 40% de abia îşi asigură cele necesare subzistenţei. Mai grav chiar, potrivit sondajelor de opinie, 45% din români consideră că trăiesc mai prost decât în 2009, iar 70% din respondenţi opinează că ţara noastră se îndreaptă într-o direcţie greşită. Iar mii de familii din România trăiesc exclusiv pe seama alocaţiei, care, se cuvine subliniat, este un drept al copilului (care nu are venit), şi nu un privilegiu al părinţilor.
În sfârşit, pseudoargumentul invocat de guvern, acela că deşi Constituţia garantează dreptul la alocaţie, guvernul decide cuantumul ei, sfidează simultan şi spiritul Constituţiei, şi principiile şi cutumele fundamentale ale statului de drept, şi cele circa 4 milioane de suflete din România a căror singură vină este aceea de a fi copii. Poate că primului nostru ministru ar trebui să-i explice cineva că veniturile unei familii, indiferent cât de mari sau mici, nu sunt nicidecum garantate pe viaţă, astfel încât, prin lege, nişte chiriaşi ai Palatului Victoria să-şi permită stabilirea unor cuantumuri diferenţiate tocmai după venit. Într-o economie de piaţă precum a noastră, poate prea scăpată de sub control, veniturile sunt fluctuante, locurile de muncă sunt instabile, iar părinţii – dacă nu cumva guvernul le va interzice şi asta! – au libertatea inalienabilă de a decide să aibă mai mulţi copii.
După femeile din România, guvernul Boc a trecut la copii. Cine urmează?

În contextul în care
- circa 40% din necesarul energetic agregat al Uniunii Europene este acoperit în prezent de importuri din Rusia, iar diverse studii estimează că, pe un trend neschimbat, acest grad de dependenţă ar creşte până la circa 60% în 2050;
- proiectul european Nabucco, având România ca partener, este conceput ca instrument al strategiei UE de diversificare a surselor şi rutelor energetice, a se citi non-ruse;
- proiectul ruso-italian South Stream este unul nu complementar, ci vădit concurent proiectului Nabucco, întrucât vizează aprovizionarea în continuare a UE tot cu gaze naturale livrate de Rusia, printr-un gazoduct al cărui tronson terestru corespunde în cea mai mare parte celui al Nabucco, iar
- între statele membre UE, România importă o cantitate relativ redusă de gaze naturale din Rusia, dar la cel mai mare preţ final mediu,
ultimele luni au consemnat multiple runde de negocieri între pe de o parte reprezentanţi ai Ministerului român al Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi ai companiilor subordonate Transgaz şi Romgaz, şi pe de altă parte reprezentanţi ai Gazprom.
În diverse declaraţii acordate mass media, ministrul interpelat Adriean Videanu a admis, pe rând, ca teme de negociere între cele două părţi:
a.) construirea în regim de joint venture a unei facilităţi de stocare a gazelor naturale la Mărgineni;
b.) construirea unei noi unităţi la centrala termo-electrică de la Iernut;
c.) posibilitatea ca România să importe, pe viitor, gaze direct din Rusia, fără intermediere.
d.) În sfârşit, ministrul Videanu a recunoscut recent că Gazprom a lansat României o invitaţie „oficială” de a participa la proiectul South Stream.

Interpelare

Vă solicit, domnule ministru Adriean Videanu, să precizaţi următoarele:
1. Dată fiind natura strategică a subiectului, care sunt autorităţile competente care v-au stabilit mandatul de negociere cu Gazprom;
2. care sunt, concret, temele de negociere în discuţiile pe care le purtaţi cu reprezentanţii Gazprom;
3. care sunt termenele de expirare ale tuturor contractelor de livrare de gaze naturale în vigoare pe care România le-a încheiat cu companiile intermediare WIEE, Gazexport, Imex Oil şi respectiv Conef Energy SRL;
4. dacă, potrivit documentaţiei înaintate de Gazprom sau propriilor dumneavoastră studii prospective, gazoductul South Stream ar urma să traverseze zona economică exclusivă a României sau chiar teritoriul ei terestru.

Vă mulţumesc.

Proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice, recent avizat de guvernul Boc, suscita critici pe cat de numeroase, pe atat de justificate. Intins pe nu mai putin de 112 pagini, ca o noua marturie a apetentei guvernului pentru supralegiferare in detrimentul simplitatii si concretetei, actul normativ in discutie afecteaza prin implicatiile sale atat categoria pensionarilor – in mod direct si imediat, cat si intreaga populatie activa a Romaniei – adica viitorii pensionari ai tarii.
Iata cateva critici succinte pe marginea acelor prevederi ale proiectului care reglementeaza cresterea graduala a varstei de pensionare a femeilor de la 58 de ani si 9 luni in prezent la 60 de ani pana in 2014, respectiv la 65 de ani pana in 2030. Discutam asadar despre o modificare legislativa prin care guvernul urmareste, pentru sistemul public de pensii, pe de o parte prelungirea stagiului complet de cotizare al femeilor, iar pe de alta parte egalizarea varstei standard de pensionare a femeilor cu cea a barbatilor. Dezavuez categoric aceasta initiativa guvernamentala ca fiind inechitabila, paguboasa si in fapt nejustificata din cel putin trei motive.
in primul rand, intr-un stat normal, condus de un guvern responsabil, prelungirea varstei de pensionare ar trebui sa fie un drept, si nu o obligatie. Continuarea sau nu a activitatii profesionale ar trebui sa depinda exclusiv de vointa si respectiv de capacitatea persoanei de a-si exercita meseria la parametri optimi astfel incat, cine doreste, sa poata activa si dincolo de o limita de varsta fixata oricum arbitrar. Similar, varsta de pensionare s-ar cuveni flexibilizata suplimentar inclusiv intre femei, cel putin dupa categoria profesionala, caci a considera egale ca efort si uzura munca unei asistente medicale la oncologie de pilda cu cea a unei secretare sau pe cea a unei profesoare universitare cu cea a unei insotitoare de zbor imi pare o mostra de ignoranta desantata!
In al doilea rand, implicatiile proiectului de lege sunt de-a dreptul nocive pentru femeile angajate in sectorul public, aceasta intrucat initiatorul omite in mod comod reticenta angajatorilor din Romania fata de persoanele varstnice. Or, intr-o societate inca vadit si profund patriarhala precum a noastra, a aproba proiectul de lege ar insemna sa adaugam discriminarii asociate conditiei de femeie o a doua forma de discriminare, de acasta data dupa varsta. Unde, domnule prim ministru Boc, si cum, si in ce conditii se va putea angaja de pilda o femeie in varsta de 61 de ani, cu studii medii, fosta functionara la … primaria din Rachitele?!? Indraznesc sa sper ca in viitoarele dezbateri in comisii si in plen, nu vom invoca, asa cum face guvernul, pretextul tratamentului egal al femeilor cu barbatii pentru a cere in fapt femeilor sa lucreze pana cad literalmente din picioare!
In sfarsit, la fel cum a facut-o deja in pretinsa expunere de motive a proiectului de lege, guvernul va cauta in curand si in fata noastra pseudojustificari ale initiativei sale. Ni se vor fi mentionand atunci imbatranirea populatiei si cresterea treptata a sperantei de viata, agravarea ratei de inlocuire, sau prezumtive fraude masive in pensionarile pe caz de invaliditate, sau multiplicarea pensionarilor anticipate. Oricare vor fi aceste explicatii, la orice analiza sumara, de bun simt chiar, veti putea constata ca nu femeile varstnice din Romania sunt vinovate de toate acestea. Nu pe ele trebuie sa “ne razbunam” pentru eventuale cazuri frauduloase de pensionare anticipata; nici pentru lipsa oricarei politici demografice in ultimii 20 de ani; si nici pentru imbatranirea populatiei – un fenomen oricum global si nu strict cantonat Romaniei. Iar a trai mai mult nu inseamna necesarmente si a trai mai bine, sau mai sanatos, poate dimpotriva!

Constatam cu interes ca Agenia Naţionala de Integritate, sub bagheta domnului Macovei, lucreaza intens, scoţand ,,din arhiva” decizii de incompatibilitate. Ar fi de laudat rezultatele exceptionale generate de institutia domnului Macovei daca faptele constatate ar fi la zi si ar genera efecte imediate asupra persoanei incriminate. Realitatea este ca, nici macar într-o institutie a carei denumire cuprinde cuvantul ,,integritate”, activitatile nu se deruleaza cu onestitate, după reguli precise, ci dupa nevoile de moment ale celor care gestioneaza puterea in Romania anului 2010.
Cel mai recent exemplu este anuntarea incompatibilitatii domnului Pogea, dupa saptamani bune de la eliberarea scaunului ministerial. Ar fi ideal daca domnul Macovei ne-ar explica public cat timp ii ia Agentiei, din momentul numirii unui demnitar, sa verifice potentiala incompatibilitate. In acest caz i-a luat mai mult de un an. Ultima data cand am verificat, ANI se definea ca fiind ,,un mecanism eficient de control al averilor dobandite in timpul exercitarii unei functii publice, al conflictelor de interese si al incompatibilitatilor”. Daca eficienta se traduce in ani, atunci domnul Macovei conduce o institutie eficienta. Domnule Macovei, va rog sa le explicati romanilor cum, datorita eficientei dumneavostra, au platit salariul unui ministru care, legal, nu avea dreptul sa ocupe acea functie.
Mai mult, in cazul domnului Dinescu, care, coincidenta sau nu, a fost opozant al presedintelui Traian Basescu in campania din 2009, ANI cerceteaza de aproximativ patru ani. Patru ani pentru o decizie de incompatibilitate. Eficient din nou, stimate domnule Macovei.
Domnule Macovei, sunteti platit din bani publici. Datorati cateva raspunsuri simple privind mecanismul de lucru al ANI. Nu cel de pe hartie! Pe acela il cunoastem si, cu siguranta nu este conform cu realitatea! Singura perioada in care v-am auzit vocal este cea a intalnirilor cu prietenii Sorin Rosca Stanescu si Bogdan Chirieac. V-am cerut atunci demisia! Probabil ca integritatea nu v-a lasat sa faceti un astfel de gest, perfect normal intr-un stat civilizat!
Demisia, domnule Macovei! Demisia pentru trecutul neclar, caci, din cate stim, nu a existat un aantaj al celor doi fata de dumneavostra. Presupunem ca daca exista, ar fi existat si o plangere penala semnata Catalin Macovei! Demisia pentru activitatea ANI, institutie care lucreaza cu efect intarziat, in functie de ,,temele” puterii!

Avem un partid. Ce facem cu el???
Spre ce ne indreptam, de ce avem nevoie, ce fel de lider ar trebui sa ne conduca sau care ar fi profilul acestuia, unde am gresit, ce mai inseamna ”stanga” astazi, ce asteptati voi de la acest partid… sunt doar cateva intrebari la care astept un raspuns sincer de la voi. Hm! Acum imi vine-n minte cuvantul ”principii”. Oare mai exista asa ceva!?
Va multumesc.