Nu, nu din cauza încălzirii globale, ci pentru că fiecare inspirație și expirație a noastră s-ar putea transforma cu ușurință într-o amenințare la adresa siguranței naționale. Deocamdată, doar mass-media reprezintă pentru PD-L și Traian Băsescu un pericol ce trebuie stipulat în documente oficiale, cum ar fi Strategia Națională de Apărare.
Vă spuneam într-o postare anterioară că, săptămâna trecută, eu împreună cu câțiva oameni cărora le pasă – Valentin Nicolau, Florin Chilian, Victor Ciutacu, Corina Dragotescu, Sorin Roșca Stănescu, Lavinia Șandru, Cristian Godinac, la care s-au mai alăturat și Victor Boștinaru, Cristina Pocora, Dan Mihalache, precum și alte persoane care, prin comentariile lăsate pe site-ul mai sus menționat, au fost de acord cu susținerea unui astfel de demers – am declanșat o campanie on-line (www.libertateapresei.ro) de conștientizare a pericolului care ne paște: întoarcerea la un trecut pe care-l vrem de mult uitat.
Așa că, astăzi, am susținut o conferință de presă prin care am făcut publice intențiile noastre și determinarea noastră de a forța, prin orice mijloace legale și apelând la toate pârghiile instituționale, eliminarea referirilor la mass-media din Strategia Națională de Apărare.
Găsiți atașată transcrierea conferinței de presă.
Vă așteptăm pe www.libertateapresei.ro. Fiecare reacție contează pentru noi, fie pro, fie contra.

Pe 23 iunie 2010, președintele României Traian Băsescu și, totodată, șeful Consiliului Suprem pentru Apărarea Țării, a decis ca mass-media să fie introdusă în Strategia Națională de Apărare, la capitolul privind vulnerabilitățile de securitate. Astfel că, pentru domnia sa, presa liberă reprezintă un fenomen “cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului ”.

Includerea unei astfel de aserțiuni în documentele oficiale ale CSAT reprezintă o încercare de răsturnare a sistemului democratic din România, fapt fără precedent în istoria recentă a țării noastre.

Modul în care președintele Traian Băsescu se raportează la ultimul pilon al democrației, ne-a determinat pe noi – Carmen Moldovan, Sorin Roșca Stănescu, Victor Ciutacu, Corina Dragotescu, Valentin Nicolau, Florin Chilian, Lavinia Șandru, Cristian Godinac – să declanșam la nivelul societății românești o amplă campanie pentru apărarea și respectarea acelor norme și principii pe care se fundamentează orice societate care se pretinde a fi democratică.

Apărarea drepturilor și libertății presei reprezintă doar începutul.

Obiectivul acestei campanii constă în eliminarea din Strategia Națională de Apărare a prevederilor care fac referire la mass-media.

Pentru susținerea demersului nostru, facem un apel către toți aceia care consideră libertatea de exprimare și accesul liber la informație drepturi câștigate în decembrie 1989.

Ne adresăm reprezentanților mediului academic, ne adresăm societății civile, ne adresăm oamenilor de afaceri, ne adresăm oamenilor de cultură, artiștilor, ne adresăm Bisericii și Amatei, ne adresăm tuturor jurnaliștilor și analiștilor, indiferent de specialitatea lor, pentru a adera la acest proiect care înseamnă, în esență, apărarea democrației.

Ne vom adresa, de asemenea, organismelor de media internaționale pentru a trage un semnal de alarmă în legătură cu felul în care se înțelege respectarea drepturilor și libertăților cetățeanului în România.

Toți cei care sunt interesați de necesitatea unui astfel de demers, găsesc informații atât pe blogurile celor menționați mai sus, cât și pe www.libertateapresei.ro

„Statul este acea bandă de tâlhari care a avut succes” – spunea demult Fericitul Augustin. Definiţia rămâne şi astăzi perfect valabilă pentru statul român. Două decenii de jecmăneală ce au urmat altor decenii de despuieri. Dar parcă niciodată, ca în ultimii cinci ani, ţara nu a avut parte de o conducere atât de prădalnică.

Cincinalul spolierii, în care jaful şi incompetenţa s-au amestecat alcătuind un exploziv devastator cu care s-au detonat şi ultimii piloni pe care se mai sprijinea statul naţional, a ruinat învăţământul, sănătatea şi cultura. Acestea, asemenea altora, sunt gata a se face praf şi pulbere desăvârşind planul dezastrului. Tot ce e mai valoros, uman şi profesional, ia calea pribegiei, lăsând mediocritatea şi impostura să se lăţească şi mai mult în voia lor. Cel mai mare exod pe care l-a trăit vreodată România, începutul sfârşitului unei naţiuni.

Cum de a fost posibil ca statul să intre pe mâna unor batjocoritori? Ce curenţi de convecţie au ascensionat la putere pleava din subsolurile societăţii? De ce oamenilor de stat veritabili li s-au substituit şmecheraşii de partid, briganzii cu suflet de violator? Un răspuns parţial ar fi că nu meritocraţia a fost mecanismul funcţional, ci securistocraţia, în varianta ei păguboasă şi pusă pe căpătuit. Mai precis, acea parte care a înţeles repede că şi domeniul ei de activitate s-a globalizat şi, în aşteptarea ordinelor de afară, cel mai bun lucru e să faci bani având la dispoziţie informaţia şi toate instrumentele de putere. Existenţa lor nu a fost şi nici nu este o fatalitate, ci doar expresia perversiunii cu care ne-am aşezat sub vremuri spre a fi posedaţi. În plus, talentul morbid cu care repetăm aceleaşi greşeli electorale îi face să se reincarneze mereu, mai diabolici.

Gena noastră, atrofiată în componenta de atitudine şi de revoltă, ne conservă călduţ calitatea de fini observatori şi comentatori ai propriilor căderi. Doar constatăm că preşedintele este o caricatură iar prim-ministrul o marionetă stupidă, că guvernarea a ajuns o mascaradă sinistră în care poporul e din nou subiect de experiment social nereuşit. Luându-le minţile, poftele lor au biruit, despuire şi siluire le sunt faptele. Iar noi ne lamentăm, încăierându-ne unii împotriva celorlaţi. Ştim că toate acestea constituie expresia unei singure voinţe distructive, a vocaţiei de demolator a lui Traian Băsescu care este produsul securistic cel mai performant dintre toţi cei care au primit misiunea să joace în politică. Performanţa, în cazul de faţă, măsurându-se în cinism şi minciună, în lipsa de scrupule, în obsesia pentru putere, puterea de a negocia orice vânzare de ţară. Iar noi, complăcându-ne în mizerie, ne văicărim cu jumătate de gură, iar cu cealaltă spunem „se poate şi mai rău”. Conştientizăm că am fost condamnaţi pe nedrept, dar ne bucurăm tâmp că sentinţa este vremelnic amânată. În acest caz, virilitatea rămâne, eventual, o calitate individuală.

Idealul a ajuns doar o parte a trecutului nostru. Proiectul naţional a fost atomizat în milioane de surogate care se rezumă cel mai adesea la instinctul de supravieţuire. Dezmoştenirea de năzuinţe a transformat cetăţeanul într-un consumator asistat. Patriotul a devenit un clovn – batjocura societăţii civile. Filozoful, un propagandist bine plătit. Naufragiul speranţelor, al visurilor simple şi chiar al iluziilor a ucis pofta de a mai visa. Se mai poate visa doar în exil: nostalgii de dezrădăcinaţi amestecate cu calculul dobânzilor la credite. Orice e legat de un viitor posibil în interiorul graniţelor a devenit o himeră. Aspiraţiile colective – cadavre pe care politicienii fac lecţii publice de disecţie. Ambiţiile locale – paparude puse pe apele revărsate. Cetăţenia română – un chip mutilat de care ne ruşinăm, ştiind că avem motive, dar ştiind la fel de bine că nu avem de ce, iar asta ne umple o dată în plus de neputinţă. Coşmarul e noapte prelungită-n zi.

Pierzând putinţa de a mai modela istoria, am pierdut şi capacitatea de a o mai înţelege, intrând într-o epocă a confuziei totale: binele cu răul, frumosul cu urâtul, sinuciderea lentă cu viaţa amărâtă. Îngerul istoriei noastre zboară cu spatele, întors cu faţa spre trecut. Spre viitor, scapă cine poate. Cel mult, mai dorim să uităm cât mai repede cine am fost, de unde venim, căci încotro ne îndreptăm nu mai contează.

La orizontul comandantului care şi-a distrus nava apare spectrul eşuării. Eşec este un alt nume pentru păcat, păcatul de a-şi fi urât poporul, pentru că Traian Băsescu a trăit umilinţa de a cere voturi şi ovaţii de la cei pe care-i dispreţuia. Criză nu este doar scuza permanentă a guvernantului incompetent şi ticălos. Cuvântul, care vine de la grecescul krisis, înseamnă şi judecată, nu cea de apoi, ci a oamenilor aduşi dincolo de disperare, dincolo de ură. Pentru a-şi salva pielea, Traian Băsescu este capabil de orice, chiar să declare război Mării Negre, conştient fiind că va transforma România într-o ţară ruginită şi descompusă, scufundată în apele întunecate şi reci ale şi mai marelui lac rusesc. Spaima de a nu mai fi la cârmă îl face să sacrifice totul, doar să rămână comandant, fie şi al unei epave.

Printr-o minune, dacă vreun român se va salva de la înec, va avea cine să-l certe că are hainele ude.

www.noriimei.ro

De câteva săptămâni încoace, principala preocupare a lui Crin Antonescu este să spargă geamuri la PSD. Știu că nu este o noutate, dar mă întreb care este oare motivul? De ce a luat Crin Antonescu praștia în mână și s-a apucat atât de conștiincios de treabă?
Nu este pentru prima oara când liderul liberal face acest lucru. Îmi aduc aminte că înainte de alegerile prezidențiale de anul trecut, Crin Antonescu a început să arunce cu pietre imediat după ce PSD și PNL ajunseseră la o înțelegere pentru susținerea lui Klaus Iohannis la funcția de prim-ministru. Se întâmpla la scurtă vreme după ce Opoziția unită reușise să răstoarne guvernul Boc 2.
Atunci, cineva i-a șoptit lui Antonescu că Geoană a fost cel care a capitalizat pe marginea înțelegerii cu Iohannis și că, dacă vrea să aibă o șansă în alegeri, trebuie să uite de Băsescu și să se întoarcă împotriva candidatului PSD. Așa scrie la carte (deh!) – dacă ești pe locul 3, atunci trebuie să îl ataci pe cel de pe locul 2, nu pe cel de pe primul loc. Iar Antonescu a ascultat. Cu ce folos? Antonescu nu a intrat în turul 2, Băsescu a câștigat alegerile, iar PNL a rămas în Opoziție.
Acum, partitura pe care o interpretează liderul PNL pare că se repetă. Opoziția unită a blocat tăierea pensiilor, PSD a crescut în sondaje, iar Antonescu aruncă din nou cu pietre. În 2009, obiectivul era unul limpede – cursa prezidențială. Dar în 2010? Care este motivul pentru care Crin Antonescu atacă PSD acum? Răspunsul nu poate fi decât unul singur și acesta este legat de intrarea PNL la guvernare. Și nu alături de PSD.
Spun acest lucru aducându-mi aminte de declarații făcute de liderul liberal de la începutul anului încoace. Mai întâi, Crin Antonescu spunea că PNL nu va intra niciodată la guvernare atât timp cât Băsescu este președinte. Apoi, Antonescu a declarat că PNL va intra la guvernare doar dacă el va fi desemnat premier. În cele din urmă, președintele PNL a afirmat că partidul pe care îl conduce este pregătit să intre la guvernare dacă guvernul Boc 4 va cădea.
Așadar, președintele PNL speră să își ducă partidul la guvernare, în 2010, aplicând aceeași strategie banal de păguboasă care l-a scos din cursa pentru Cotroceni în 2009 – aruncarea cu pietre în PSD. Există o vorbă pe la noi pentru oamenii care persistă în aceeași greșeală, sperând să obțină rezultate diferite. Vă las pe voi să ghiciți care e.

despre cultura guvernanţilor

Ultima dintre măsurile disperate cu care Guvernul Traian Băsescu încearcă să-şi acopere incompetenţa, cea referitoare la suprataxarea drepturilor de autor, vorbeşte şi despre dispreţul pe care guvernanţii îl au pentru actul de creaţie, pentru artişti.

Cu cât este exersată un timp mai îndelungat, puterea politică determină un tip de cultură specifică – mai exact cultura şpăgii. De la acel nivel, cultura veche şi desuetă, obositoare şi absconsă, care rezistă în cărţi şi supravieţuieşte în săli de spectacole şi de expoziţii, îi enervează pe guvernanţii români, scoţându-i din minţi în vremuri de criză. Aceştia sunt mari protectori ai cărţilor doar dacă ele sunt vechi, deci de necitit şi dacă au valoare în euro pe piaţă. Mai dau bine şi în biblioteci atunci când casa le este călcată întâmplător de vreun musafir cu gusturi subţiri, căci slugile culturnice sunt chemate doar la birou sau în casele de protocol ale statului. Artiştii mai sunt buni în sălile de spectacol, numai dacă sunt prezenţi şi ei, politicienii, iar presa reflectă corect, adică fără momentele de căscat continuu, de moţăire şi plictiseală îndulcite cu câteva sms-uri date secretarei simpatice – treburi de stat care nu suferă amânare. Şi pozele cu obedienţii culturali, surprinse chiar la târgurile de carte, fac bine la popor. Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician, tot aşa cum a fost făcut, pe nevăzute, şi transferul de monedă şi de alte sinecuri de la politicianul aflat la butoanele puterii către autorii săi preferaţi.

Dincolo de jocurile de imagine, fără excepţie, guvernanţii rămân fideli cititori de etichete. Eticheta este produsul cel mai de încredere şi mai căutat. Consumul cultural realizat prin cheltuirea comisionului, a mitei şi a sporurilor şi primelor fără număr este de nezdruncinat de orice criză mondială. Când toată lumea sărăceşte, când banii nu mai ajung nici pentru mâncare şi medicamente, rămân nesfârşit şi duios de cheltuit banii negri. De aceea etichetele nu vor pieri, nici atunci când cărţile vor fi piese de muzeu şi artiştii doar predecesorii măscăricilor din emisiunile de divertisment tv. Tot ce are eticheta merită citit, preţul nu contează, nu se citeşte, se plăteşte necondiţionat! Ce are pagini multe şi nu sunt note informative oboseşte neuronul şi-l distrage pe înaltul demnitar de la preocuparea legitimă de a mai vinde încă o dată flota, fabrica, pădurea, ţara. Scârţâitul unei viori e o piedică pentru gândul măcinat de cum să i se mai dea amantei încă un post de ministru, căci o poşetă scumpă poate să-şi cumpere şi singură. Culorile aruncate pe pânze şi fără nicio etichetă împiedică vederea unei soluţii urgente de a transforma presa în garnizoană ermetică.

Dezastrului ce se prefigurează parcă îi sunt insuficiente ca explicaţie hoţia şi incompetenţa guvernanţilor români, dacă nu sunt dublate şi de multă ură împotriva propriului popor, unde ura şi dispreţul faţă de artişti sunt doar componente elitiste. Pare a fi expresia unui rău, poate chiar a maleficului, care sufocă din ce în ce mai tare România. Toate aceste retorici ale mele, alături de alte avertismente sau semnale de alarmă ale altora, sunt spuse în pustiu, căci nimic nu se schimbă, nimic nu ne întoarce din calea spre pierzanie.

Chiar şi acum, parcă văd rânjetul dispreţuitor, parcă aud râsul behăit al cititorului minimus, cel mai fidel lector de etichete de whisky. Voi vedeţi, voi auziţi?

A venit vremea sa trecem la actiune si sa nu acceptam, umili si avand capul plecat, toate abuzurile pe care Puterea doreste sa le comita. Am trimis ieri seara o scrisoare deschisa catre toti membrii Parlamentului European in care le-am atras atentia asupra pericolului pentru libertatea presei odata cu introducerea mass-media la capitolul vulnerabilitati ale sigurantei nationale. Am fost ziarist vreme de patru ani de zile si in aceasta fosta calitate le-am scris europarlamentarilor. Stiu cat de mult si cat de intens muncesc ziaristii pentru informatii, de aceea cred ca este inacceptabil ceea ce este scris in Strategia de Aparare. A venit momentul sa nu mai acceptam minciunile, sa nu mai acceptam sfidarea. Nu suntem la cheremul guvernantilor, ci ei sunt datori si reponsabili fata de noi. A venit momentul sa luam cu totii atitudine!

Scrisoarea catre europarlamentari o puteti gasi aici

Statul român a sucombat. Lui i s-a substituit statul Traian Băsescu, drept formă maximă a imposturii. În această situaţie este firesc să apară şi reflexele dictatoriale ale statului surogat în raport cu presa. Principiul statului Traian Băsescu este simplu: cine nu e cu noi este împotriva noastră.

Atitudinea de a vedea în presă un pericol pentru siguranţa naţională nu trebuie văzută ca un delir trecător al Cotrocenilor, ci ca o prefigurare a unui plan precis, a unor măsuri ce se vor lua împotriva acelei părţi a presei care nu abdică şi care nu vrea să fie cu „ei”.

Băsescu are un arsenal primitiv de guvernare, medieval în esenţa sa: conflictualizare, diversiune şi „vinovat e celălalt”. Acuzarea presei ca pericol pentru siguranţa naţională pune în operă metodele sale de guvernare obţinând: învrăjbire, deturnarea atenţiei de la problemele grave cu care se confruntă România şi de la a-i vedea pe vinovaţii politici care au dus ţara în dezastru şi identificarea unui ţap ispăşitor în corpul presei româneşti.

Puterea este un surogat pentru dragostea absentă. Deopotrivă pentru un psihopat şi pentru un politician. Şi unul, şi altul vor să fie iubiţi cu orice orice chip, chiar cu preţul suferinţei celui căruia îi cerşeşte afecţiunea. Politicianul nu are decât un singur mod de a ajunge repede şi sigur la inima românilor: prin imaginea pe care presa i-o construieşte. De aceea dragostea cu de-a sila între politician şi popor are ca preludiu presa.

Valentin Nicolau
www.noriimei.ro

În curând fac doi ani decât scriu pe blog. Am început să scriu pe blog nu pentru campania electorală, căci am deschis blogul înainte de campanie, ci pentru că vedeam cum spațiul public se îngustează văzând cu ochii. Greu mai găseai un loc unde puteai să spui exact ce ai în minte și pe suflet. Sunt politician, fac politică, deci scriu despre politică pe blog. Vreau să vă asigur, dragi prieteni care aveți răbdare de doi ani de zile să mă citiți, că nu voi scrie cu rea-credință pe blog, că nu voi face politică din aia, demagogică, pe blog, că nu voi scrie altceva decât ce cred sau simt. Mulți colegi, prieteni, specialiști în comunicare, îmi spun mereu că ar trebui să scriu ba una, ba alta, că ar trebui să am un ton când așa, când altfel pe blog. Le spun mereu că aici, unde pot să fiu eu, voi fi eu și voi scrie așa cum scriu eu: voi scrie calm, lucid, rațional, fără patimă, dar cu pasiune. Acesta este pactul pe care vi-l propun vouă, cititorii mei!

Am fost, luni seară, la un event de blogging politic: portalul machiavelli.ro a lansat Cartea Blogurilor Politice. În primul rând, vreau să le mulțumesc pentru că au rezervat câteva pagini din volum și posturilor mele. Prezența în prima antologie a blogurilor politice românești mă flatează, mă onorează și mă obligă pe viitor la posturi mai bune. Vreau să le mulțumesc apoi pentru invitația de la lansare și pentru amabilitatea de a mă lăsa să spun câteva cuvinte într-o companie selectă a bloggerilor politici românești: Ioan Mircea Pașcu, Cătălin Nechifor, Vasile Dâncu, Varujan Vosganian, Cristina Pocora și alți colegi de blogosferă.
Nu pot decât să mă bucur de faptul că machiavelli.ro și-a lansat cartea în aceeași perioadă în care eu sărbătoresc doi ani alături de voi. Așa cum le-am spus celor prezenți la Marriott luni seară, și cum v-am spus și vouă mai sus, voi continua să scriu pe blog așa cum gândesc și așa cum simt.

Dacă vreți să știți care sunt parlamentarii din Buzău care au votat împotriva moțiunii de cenzură, îi puteți vedea în poza de mai jos. Ei sunt cei care au dat o mână de ajutor guvernului Boc să taie pensiile și salariile bugetarilor. Ei sunt cei care au trădat încrederea și voturile celor care i-au ales în 2008: Cezar Preda, Viorel Constantinescu, Valeriu Alecu și Vasile Ion.

Asa cum v-am promis, am strans toate mesajele voastre, le-am citit si apoi le-am transmis mai departe guvernantilor si colegilor mei parlamentari care sustin puterea. Am vrut ca ei sa stie exact ce credeti voi despre Guvern si despre asa-zisele masuri “de austeritate”.
Intr-o declaratie politica pe care am depus-o la Camera Deputatilor, si pe care o puteti gasi si aici, pe blogul meu, am pus doar cateva dintre sutele de mesaje pe care le-am primit de la voi. Va rog sa contati pe mine ca, de fiecare data cand voi, cetatenii judetului Buzau, veti avea ceva de transmis Guvernului sau parlamentarilor care sustin puterea, voi face auzit glasul vostru.
Va multumesc pentru efortul de a-mi scrie pe blog, pe Facebook sau de a va deplasa pana la cabinetul meu parlamentar pentru a-mi lasa mesajele voastre. Ma bucur sa vad ca nu v-ati pierdut dorinta de lupta, va asigur ca nici noi nu ne-am pierdut dorinta de a va apara.
PS. Doar un lucru as vrea sa le spun parlamentarilor PDL, Valeriu Alecu, Cezar Preda si Viorel Constantinescu, care au votat impotriva motiunii: Sa stiti ca nu puteti ignora la nesfarsit vocea oamenilor!

Puteti vedea declaratia politica aici

Am urmărit cu mare interes schimbul de scrisori din utlimele zile dintre Train Băsescu pe de o parte, Mircea Geoană de partea cealaltă și în cele din urma, Anca Boagiu. Acum, eu sunt un om rațional care nu cade ușor în capcana scenariilor, însă vă rog să închideți ochii și să îmi urmăriți argumentația:
Traian Băsescu primește un pont de la un consilier sau de la altcineva, poate chiar de la Curtea Constituțională, că data votării moțiunii ar fi neconstituțională.
Șeful statului le scrie președinților celor două camere să aibă în vedere termenele și să se gândească la reprogramarea votului.
Roberta Anastase se spală pe mâini și zice: “Cum vrea Mircea Geoană, noi suntem de acord”.
Potrivit tuturor argumentelor logice, juridice, ale cutumei parlamentare și ale bunului simț, Mircea Geoană îi răspunde lui Traian Băsescu că votarea moțiunii marți este perfect constituțională.
Pe fir intră Anca Boagiu, care cere modificarea datei și convocarea Biroului Permanent al Senatului pentru devansarea moțiunii
Având toate argumentele corecte la îndemână, Mircea Geoană convoacă un Birou Permanent, însă abia luni, fatalitate, la două zile după ce PDL-iștii susțin cu arme și bagaje că moțiunea trebuia dezbatută.
Anca Boagiu tună și fulgeră și anunță, halucinant pentru România secolului XXI, “pedepse pentru Mircea Geoană, însă nu acum, că nu acum este momentul pentru suspendarea lui Geoană”.
La câteva luni (cel mult luni, posibil săptămâni sau chiar zile) după votarea moțiunii, senatorii PDL reiau asaltul asupra lui Geoană la Senat, acuzându-l că nu a convocat Birourile Permanente Reunite, că a aruncat țara în haos, că a împiedicat venirea tranșei de la FMI și, înconsecința, cer schimbarea lui din funcția de președinte al Senatului.
De data asta, senatorii PDL se vor duce la Curtea Constituțională cu jalba.
Cu două locuri de judecători blocate la Curte, cel al lui Meleșcanu la Senat și cel al lui Dorneanu la Cameră, Puterea și implicit Traian Băsescu, au majoritate la Curte. Cu toate astea, Curtea nu poate dinamita logica unei instituții cum este Senatul, așa că se rezumă la a spune că Plenul Senatului este cel care trebuie să decidă.
În plen, rezultatul bătăliei este deja știut.
Uite cum, dintr-o diversiune a lui Traian Băsescu, România reușteste să intre cu totul în mâinile portocaliilor. Nu știu dacă acest scenariu se va adeveri, sper că nu, însă dacă așa vor sta lucrurile, nu pot decât să observ cât de diabolici sunt ce care ne conduc și cum într-adevăr, cum le-a spus colegul Adrian Solomon, sunt ca lăcustele. Nu renunță până nu pun stăpânire pe tot și caută cele mai întortocheate căi pentru a-și atinge ținta.

Alaltăieri, adică joi, am încercat să dau de un vechi și bun prieten, Valentin Nicolau, cel a cărui piesă de teatru (”Vecinii noștri de pat”) a fost practic desființată/rasă/anulată după 4 ani de repetiții. Nu despre piesă vreau să vorbesc (detaliile le gasiti pe inpolitics.ro), ci despre cum, într-un final, după lungi insistențe, telefonul lui Vali a sunat. Și, surprinzător, chiar a și răspuns. Amuzat și cu ironia-i caracteristică, Vali Nicolau mi-a povestit o zi din viața telefonului său. O zi întreagă în care cutia aia cu multe taste numerotate a devenit un lucru nefolositor. A fost ziua în care jurnaliștii, prietenii, rudele au încercat să ia legătura cu el pentru a afla amănunte despre ceea ce Inpolitics publicase cu o seară înainte. Și nu au reușit s-o facă decât într-un târziu, undeva pe seară. Pentru că, pâna atunci, telefonul s-a comportat haotic: în afara faptului că nu putea primi și da niciun telefon, avea și inițiativă, suna de unul singur, fără să fie apelat de cineva din exterior, interpreta diverse melodii, multe dintre ele clasice, ignorând totodată toate comenzile la care Vali îl supunea.
Da, ce să zic, poate fi o simplă concidență faptul că, exact la câteva ore de la publicarea pe site-ul Inpolitics a articolului intitulat ”Incredibil dar real: piesă cenzurată pentru că personajul principal aduce cu Băsescu”, telefonul personal al lui Vali Nicolau s-a defectat așa, dintr-o dată. Sau poate nu!
”Cui nu i-a mai plăcut piesa?”, s-a întrebat retoric Vali, la sfârșitul convorbirii noastre.