Reforma sectorului bugetar între retorică şi responsabilitate

Declaraţia mea politică de astăzi:

În explicaţia posibilă că în ultimii ani procesele electorale au devenit un fapt aproape cotidian, între alegeri, precum, iată, în momentul de faţă, agenda guvernamentală şi legislativă ajunge supraîncărcată pentru a “compensa” într-un fel inactivitatea din perioadele electorale. În prezent bunăoară, discuţiile acoperă simultan trei teme legislative majore: proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice, proiectul de lege a educaţiei naţionale şi respectiv proiectul normativ de revizuire a Constituţiei. Agravând această juxtapunere până la confuzie a celor trei teme pe agendă, fapt care le văduveşte de atenţia şi rigoarea cuvenite individual, contextul este cel al unei crize încă în desfăşurare, în care, zilnic, diverse voci, avizate sau nu, vehiculează nonşalant cifre de ordinul sutelor de mii, dacă nu milioanelor, în privinţa proximelor disponibilizări în sectorul bugetar.

Încercând să evit o altă capcană a acestui context, aceea a incapacităţii de a distinge între ceea ce este urgent (cazul legii pensiilor) şi respectiv ceea ce este important (cazul, prin contrast, al revizuirii Constituţiei), optez în această declaraţie pentru actualitate în detrimentul importanţei şi propun câteva consideraţii pe marginea discuţiilor privind măsurile necesare în sectorul bugetar, de la disponibilizări în vederea reducerii deficitului şi până la proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice.

Poate cel mai grav, dezbaterile par viciate de o lipsă de fundamentare şi rigoare în abordare. Spre exemplu, tributar poate şi conştientizării riscurilor imagologice, guvernul ezită în mod vizibil să comunice oficial, autoritativ şi definitiv următoarele: care este numărul exact de de angajaţi bugetari ai României la momentul de faţă; câţi dintre aceştia urmează să fie disponibilizaţi, până la ce termen, conform cărei calendarizări, corespunzător atingerii cărui obiectiv financiar şi în baza cărei planificări; respectiv, câţi bugetari au fost disponibilizaţi şi câţi angajaţi în mandatul actualei guvernări, inclusiv cel al coaliţiei PD-L – PSD.

În acelaşi registru al absenţei datelor şi argumentelor exacte şi experte, nu pot să ignor faptul că până deunăzi, oficialii guvernamentali avansate anumite cifre privind pensiile militare, iar acestea au fost invalidate de observaţiile altor membri ai guvernului şi ale asociaţiilor reprezentative ale pensionarilor vizaţi. Altfel spus, nu cunoaştem cu certitudine nici numărul total de militari pensionari aflaţi potenţial sub incidenţa proiectului de lege şi nici câţi dintre aceştia ar beneficia concret de o pensie mai mică dacă proiectul ar fi adoptat în forma sa actuală.

Or, această confuzie şi ambiguitate converg spre posibila culpă, sau cel puţin percepţie, de iresponsabilitate faţă de toţi cei pentru care aruncarea în şomaj nu este o simplă statistică pe o foaie, ci o dramă personală şi familială, un destin uman şi profesional frânt în mod nemeritat.

Mai mult, abordarea problematicii sectorului bugetar pare uniformizantă şi rigidă, când ea ar trebui particularizată şi adecvată fiecărei ramuri, întrucât diferenţele dintre acestea sunt semnificative. Spre exemplu, sistemele sanitar şi educaţional suferă în mod real şi cronic de deficit de personal, ceea ce impune soluţii specifice. Şi tot rigidă, şi nu mai puţin greşită, riscă să pară directiva aparentă de a „strânge cureaua” cu orice preţ, doar pentru a mai „bifa” o disponibilizare, câzându-se astfel în capcana falsei dileme cantitativ versus calitativ.

În acelaşi sens, nu trebuie nici să fim, iarăşi, originali cu orice preţ. Există în arena internaţională suficiente exemple de „bune practici” pe care le putem adapta fără a le altera esenţa, de la Norvegia (cu al său „fond de petrol”) la Polonia (cu o populaţie dublă faţă de România, dar numai 1,8 milioane bugetari faţă de 1,4 estimaţi în ţara noastră) sau de la China (cu modelul său specific de echilibrare între stat şi iniţiativa privată) la Germania (cu implementarea de măsuri anti-criză cu costuri şi consecutiv proteste sociale minime).

Iar în loc de „heirupism” şi „pompierism”, soluţionarea reală a problemelor reclamă, fireşte, timp, pricepere şi atenţie. Din aceste motive, proiectul de lege nu poate şi nu trebuie adoptat în regim de urgenţă, chiar în pofida solicitării iniţiale a primului ministru. Fac deci şi aici un apel, guvernului şi nouă, parlamentarilor, deopotrivă, la mai multă responsabilitate şi profesionalism şi la mai puţină demagogie şi populism, spre a conştientiza că toate aceste proiecte legislative afectează cât se poate de real şi de direct viaţa a milioane de persoane care nu sunt simpli furnizori periodici de voturi, ci OAMENI, cu tot ceea ce înseamnă asta.