Reforma “pe genunchi” a sistemului educaţional

Paralel cu dezbaterea la Senat a proiectului de lege privind sistemul unitar de pensii publice, Guvernul a (re)aprobat recent proiectul legii educaţiei naţionale, textul aflându-se în prezent în analiză la Camera Deputaţilor.

Reiterez apelul lansat colegilor mei deputaţi de a nu se lăsa persuadaţi de aparenta grabă a primului ministru de a vedea legea în vigoare încă din toamnă şi de a aborda proiectul suficient de cuprinzător şi riguros, în concordanţă cu anvergura şi profunzimea implicaţiilor sale. Întins pe nu mai puţin de 102 pagini în versiunea sa iniţială şi afectând în mod direct milioane de copii şi profesori, proiectul normativ este asimilabil unui cod sau unei legi de complexitate deosebită şi reclamă în consecinţă o dezbatere mult mai amplă decât cea de 30 de zile fixată de guvern şi completată necesarmente de un studiu de impact corespunzător, care să estimeze cât mai exact şi extins efectele directe ale eventualei adoptări a proiectului. Tot contextual, insuficienta dezbatere publică s-a suprapus în mod nefericit discuţiilor privind salarizarea în sistem, ceea ce a provocat confuzie şi a redus semnificativ atenţia pe care proiectul de lege o necesită.

Iar dincolo de observaţiile contextuale, textul în sine suscită în mod justificat nenumărate critici vizând chiar fondul reglementărilor, dintre care mă mărginesc aici să le reiau sintetic doar pe cele mai sonore sau frecvente, critici care cu siguranţă vor fi transpuse la nivel parlamentar în amendamente la articole.

Ca una din modificările majore preconizate, trecerea clasei a IX-a la ciclul gimnazial rămâne o idee extrem de controversată. Fundamentată de către iniţiator ca deservind obiectivul reducerii ratei de abandon şcolar după absolvirea gimnaziului, ea rămâne insuficient motivată şi neînsoţită de estimări şi simulări ale efectelor pe care le-ar repercuta, cum ar fi spre exemplu impactul asupra normei profesorilor de liceu sau problemele previzibile de spaţiu şi de logistică în gimnaziile din mediul rural.

Similar, justificând introducerea unor evaluări din 2 în 2 ani, premisa că scăderea performanţei educaţionale medii la nivel naţional ar fi cauzată de un număr insuficient de examinări este netemeinică şi foarte probabil eronată. La rândul ei neraportată la un studiu autentic de impact şi deci posibil inoportună, dacă nu complet inutilă, ea atrage riscul evident şi major al supraîncărcării elevului, aceasta deşi filosofia întregii reforme vizează tocmai efectul contrar.

Nu mai puţin important, ci dimpotrivă, deja celebrul articol 223, care elimină practic titularizarea în sistemul educaţional, contravine principiului dreptului câştigat şi ignoră eforturile de ani de zile depuse de cadrele didactice tocmai în scopul obţinerii titularizării, la fel cum transferul competenţei către consiliul de administraţie al şcolii amplifică subiectivismul local inerent unor numiri în detrimentul obiectivităţii presupuse de un examen de obţinere a titularităţii şi face astfel loc subordonării directe a profesorilor faţă de aleşii politici locali.

Deşi iniţiatorul clamează tocmai nevoia creşterii performanţei sistemului educaţional, instituirea finanţării pe cap de elev, coroborată cu stabilirea valorilor minime şi maxime de elevi necesare fiinţării unei grupe de studiu trădează o nefericită abordare cantitativistă şi restricţii şi condiţionări subsecvente de natură să afecteze direct calitatea procesului educaţional, spre exemplu prin abdicarea de la calitate pentru a satisface “cantitatea de elevi” necesară.

Cât priveşte reglementările vizând nivelul universitar de studii, spre deosebire de dispoziţiile legii în vigoare, proiectul guvernamental de lege îi adaugă prerogativei ministrului Educaţiei de a valida numirea unui rector şi posibilitatea revocării acestuia. În această privinţă, iniţiatorul îşi justifică propunerea printr-o nevoia demantelării unor „clanuri” universitare, însă numeroşii opozanţii avertizează pe bună dreptate asupra riscului politizării rectoratelor, ceea ce ar însemna faptic simpla înlocuire a primatului unor interese locale cu controlul politic central.

În sfârşit, dezbaterea publică asupra învăţământului, recurentă la fiecare schimbare de ministru, eludează în continuare una din problemele-cheie ale întregului sistem – meditaţiile particulare, care în mult prea multe cazuri s-au transformat de mult timp dintr-un sistem complementar, de optimizare a performanţei individuale a elevului. Or, chiar şi ignorând dimensiunile colosale ale evaziunii fiscale presupuse de acest întreg învăţământ paralel, este aberant ca într-un stat de drept care clamează principiul fundamental al egalităţii de şanse, un copil şi suficient de deştept, şi conştiincios, să aibă totuşi nevoie de meditaţii. Se întâmplă în România, o ştim cu toţii, şi totuşi subiectul este escamotat sistematic în aproape toate discuţiile privind reforma educaţiei. Iar “cheia” problemei constă nu în înăsprirea măsurilor punitive, şi nici în aruncarea în şomaj a mii de profesori, ci pur şi simplu în salarizarea lor decentă, pentru a elimina nevoia acordării de meditaţii ca soluţie pentru asigurarea supravieţuirii.

În concluzie, insist asupra nevoii imperioase a unei dezbateri parlamentare exhaustive şi în profunzime a proiectului, şi nu una “pe genunchi”, aşa cum pare să insiste în mod periculos primul ministru.