Despre reducerea numărului de parlamentari

Anticipând dezbaterile parlamentare care vor urma în comisii şi în plenul camerelor, nu doresc să redeschid polemica electoralistă pe marginea celor două teme supuse referendumului de la sfârşitul anului trecut. Nu pot, totuşi, să nu constat cât de puţin argumente concrete au fost aduse până acum, într-un sens sau altul, în discuţiile privind reducerea numărului de parlamentari la „cel mult 300”.  

Iată cum se prezintă, într-o perspectivă comparativă, normele de reprezentare parlamentară naţională din toate cele 27 state membre ale Uniunii Europene:

unde:

^a Cf. CIA World Factbook 2009.

^b 80 fotolii parlamentare, dintre care 56 alocate reprezentanţilor populaţiei greceşti, iar 24, momentan neocupate, rezervate minorităţii turce.

 ^c Număr voturi (fiecărui stat membru al federaţiei i se alocă câte 3-6 voturi în Bundesrat calculate după metoda proporţionalităţii degresive)

Aşadar, la un număr de 137 senatori şi 334 deputaţi (în total 471 parlamentari), norma actuală de reprezentare parlamentară în România cifrează:

• de jure – 1 deputat la 70.000 locuitori, respectiv 1 senator la 160.000 locuitori, iar
• de facto – 1 parlamentar la 47.166,5 locuitori (aceasta calculat la populaţia Românei estimată pentru iulie 2009).

Comparativ, aceste valori plasează România în cadrul UE pe locul 21 din 27 în clasamentul reprezentativităţii statistice a unui parlamentar în raport cu populaţia, sau, formulat invers, România ocupă în prezent locul 7 în UE după norma de reprezentare parlamentară.

În acest context, iniţiativa preşedintelui Băsescu, aprobată prin referendum de o populaţie poate bine intenţionată, dar probabil prea puţin informată, vizează punctual reducerea numărului total de parlamentari români la maxim 300, sau, altfel spus, reducerea numărului total de parlamentari cu 36,3%. În eventualitatea materializării acestei idei prin revizuirea Constituţiei, noua normă agregată de reprezentare parlamentară ar creşte deci cu nu mai puţin de… 57%, urmând să atingă valoarea aproximativă de 1 parlamentar la 74.051 locuitori şi implicit să plaseze România pe antepenultimul loc în clasamentul UE al reprezentativităţii parlamentare naţionale. Practic, singurele state membre cu valori mai mari ale normei decât România ar rămâne

1. Olanda – cu o valoare cvasiegală a normei de reprezentare, respectiv
2. Germania – cu observaţia însă necesară că,  dată fiind structura federală a statului, prerogativele legislativului central sunt semnificativ reduse în favoarea parlamentelor statelor membre ale federaţiei, ceea ce, nefiind cazul României, impune deci prudenţă la orice comparaţie între cele 2 ţări!

Axiomatic, cu cât norma de reprezentare este mai mare, deci cu cât un parlamentar deserveşte mai mulţi cetăţeni, cu atât

• scade reprezentativitatea statistică a parlamentarului pentru populaţia reprezentată şi
• se îngreunează sarcina parlamentarului de a reprezenta optim interesele cetăţenilor din colegiul său. Ca exemplu, dacă în prezent un cetăţean din colegiul electoral… X se poate adresa, pentru soluţionarea unei probleme, atât deputatului, cât şi senatorului care acoperă zona administrativ-teritorială respectivă, în viitor, el se va putea adresa unui singur parlamentar.

În sfârşit, dincolo chiar de natura electorală evidentă şi de neînsoţirea ei de niciun fel de fundamentare sau cercetare prospectivă, iniţiativa se cuvine dezavuată şi prin prisma modului arbitrar în care a fost “stabilită” valoarea de 300; de ce nu 200? De ce nu 400? De ce nu… 148,54(7)…?!

Încerc un răspuns: sunt toate cifre corecte cât timp, de fapt, “părintele” iniţiativei pretinde că îmbunăteşte calitatea, umblând la cantitate…